Ce a adus revolta tinerilor de la Chişinău din aprilie 2009?

Cu siguranţă a produs victime, tineri maltrataţi, fete violate, minţi scrijelite cu sechele pentru o viaţă.

Fără doar şi poate evenimentele din aprilie 2009 de la Chişinău s-au imprimat deja în filele istoriei.

Dar, acea sinceră revoltă împotriva unui regim totalitar care a adus ţara la un nivel de sărăcie maximă şi devalorizare, secătuire a neamului de tradiţii şi aspiraţii de reîntoarcere spre rădăcinile adevărate, a dat naştere unui sentiment al solidartiăţii tinerilor, acea trăire la unison catalizată din dorinţa de a scutura de pe umerii Basarabiei vălul şi jugul roşu comunist.

Ceea ce este mult mai important, ceea ce a dat o conotaţie tragico-lirică revoltei tinereşti de la Chişinău, este apariţia şi evidenţierea multor tinere talente din spaţiul basarabean. Văzuţi marginalizaţi, oprimaţi, torutraţi, minţiţi, descurajaţi, tinerii au început să cânte, să scire poezii, să îşi exprime dorul de a fi auziţi prin frumos. Au răspuns demn celor care le-au vâtrât bocancii în gură şi care le-au ferecat tinereţea cu secera şi ciocanul. Durerea poate fi exprimată nu doar prin urlete şi disperare. Tinerii basarbaeni au demonstrat că pot ridica demn capul din noroiul comunist care s-a amestecat cu sângele lor vărsat pentru un cuvânt izvorât din mlaştina disperării, au reluat revolta, dar au pus început unui nou curent.

Este acea mişcare a cântecelor, a poeziei, a exprimării dorului de a simţi libertatea şi descătuşarea sufletului. Luate per ansamblu, adunate de pe toate blogurile, siteurile şi forumurile care dezbat subiectul ce ţine de evenimentele din 7, 8 aprilie 2009, s-ar aduna o fumoasă şi consistentă colecţie a unui nou tip de folclor. Îndrăznesc să-l numesc folclorul durerii şi al sufetului închis în temniţa comunistă.

Probabil că aceasta ar fi o formă de rezistenţă şi de înfruntare a obstacolelor din ce în ce mai înfierate asupra tinererilor basarabeni. Este o chemare sinceră şi un îndemn de a fi alături de ei, de noi, tinerii care vrem să gândim, să ne exprimăm şi să respirăm aerul curăţat de simbolurile desuete, dar atât de preznete în Basarabia, ale regimului ucigător!







Acum ca şi altă dată sunt oameni care suferă, dar sunt şi oameni care ignoră suferinţa semenilor ...

"Iată, îmi ziceam, viaţa e aceeaşi, nimic nu s-a scimbat, oamnenii par mai mult sau mai puţin fericiţi şi nimneni nu se sinchiseşte că apropae atinge cu umărul un semen în cătuşe, purtat orbeşte dintr-o celulă în alta, cu douăzeci şi cinci de ani de osândă în spinare. Nu se poate aşa, Valeriu, dacă nu-ţi vei face şi menţine o viaţă interioară, te vei distruge sufleteşte numai la gândul că toată lumea asta te ignoră, că nu ia act nici măcar de existenţa, necum de suferinţa ta."

Rânduri din cartea "Memorii" a ÎPS Bartolomeu Anania (Valeriu Anania)

Reflecţii despre ocupaţia comunistă. Fenomenul Piteşti

Comunismul, ca orice rău istoric enorm, numai aşa poate fi epuizat cmprehinsiv şi până la capăt.

Un studiu de Dan Dungaciu






Motto: „Şi Domnul a zis către Satan: Te-ai uitat la robul meu Iov că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?”
(Cartea lui Iov, 1:8)

 


Teologic vorbind, răul nu poate fi exhaustiv epuizat, în primul rând prin faptul că este anterior omului. Răul nu este uman, ci neuman. Originea răului este în lumea angelică; e demonul. Problema răului este, prin excelenţă, o problemă a teologiei. De la orice experienţă umană s-ar pleca, împingând interogaţia până la capăt, se ajunge aici.

În Duh ortodox, „Cartea lui Iov” relevă drept prima teză imaginea dreptului suferind, ca imagine profetică împlinită în Hristos. Este, poate, mesajul primordial îndreptăţit să figureze în orice discurs creştin despre suferinţă.

Sfinţii Părinţi avertizau în scrierile lor asupra confuziei dintre rău şi suferinţă. „Suferinţa nu este răul” (Ioan Gură de Aur)
Pentru că „suferinţa nu este răul”, experienţa creştinului angajează acum şi o experienţă a înţelegerii. „Prin credinţă înţelegem...” (Evrei, 11, 13). Creştinul se va întoarce asupra încercărilor sale, năzuind să dobândească sensul jertfei şi al suferinţei, căci, recunoscând realitatea ororilor istorice, un creştin crede în realitatea mesajului divin, nădăjduind continuu în mântuire. Mântuirea lui şi a celor asemenea lui. Mircea Eliade duce mai departe acest raţionament când scrie: „Dacă mântuirea individuală duce la salvarea fragmentului de istoricitate pe care îl reprezintă individul, transfigurarea Istoriei naţionale implică mântuirea unei frânturi din Istoria Universală”. Astfel că, va conchide cărturarul român: „Orice neam poate face nu numai istorie majoră, dar poate face mai mult: poate salva Istoria întregului neam omenesc”... Un neam va fi obligat să-şi convoace sistematic experienţele majore tocmai pentru a-şi desluşi, cu adevărat, poziţia şi rostul.
Angajând destinul neamurilor, orice perspectivă asupra istoriei universale deschide, în final, o dublă interogaţie. „O filozofie a istoriei ce nu descoperă prin demersurile ei nici un filon metafizic rămâne o filozofie fără mesaj”, scria un metafizician ca Blaga. O istorie ce nu culminează într-o teologie îşi refuză, poate definitiv, accesul la semnificaţiile şi sensurile ei ultime. Căci măcar o parte a istoriei poate fi privită, în ultima instanţă, ca o încleştare între Diavol şi Bunul Dumnezeu.

Politica: românii şi ruşii de-a lungul istoriei

„Am să vă leg mâinile de coarnele plugului şi-am să vă las doar ochii, să aveţi cu ce plânge”.
(Generalul rus Kutuzov)
 
O lucrare în două volume apărută în 1979 – N.S. Govora: „Relaţiile româno-ruse”, izbuteşte o evaluare aproape completă a ceea ce un Take Ionescu numea conflictul cu „duşmanul nostru natural”. Asta era teza. Şi nu numai a lui la acea vreme. Cartea lui Govora nu este o istorie a războaielor româno-ruse, căci – crede autorul - o inadecvare de asemenea intensitate şi profunzime nu presupune obligatoriu un asemenea cadru de manifestare. Cum avea să puncteze în Parlamentul României eminentul economist Mihail Manoilescu, au fost, din partea vecinului de la Răsărit, chiar şi fără războaie: „o mişelie şi o trădare aproape permanente”.

O aserţiune de genul „duşman natural” implică o judecată de valoare. Înseamnă a depăşi domeniul strict cantitativ al faptului istoric şi a te instala cu judecata în cel calitativ; cel al compatibilităţii lor şi incompatibilităţii străfundurilor organice. Invocându-l din nou pe Take Ionescu, vom repeta credinţa acestuia: ceea ce a caracterizat sistematic atitudinea românească în relaţia cu Rusia a fost existenţa „instinctului naţional”. Într-un discurs pronunţat la Cameră în 1915, Take Ionescu încerca să-l contureze astfel: „...este bazat pe un fapt primordial, ca şi dreptul la viaţă. Fiecare popor are dreptul să-şi trăiască viaţa lui, să şi-o trăiască întreagă cu toţi ai lui, fiindcă numai aşa poate şi el să creeze o civilizaţie a lui, care să intre în armonia tuturor celorlalte civilizaţii”. Lucrarea lui N. Govora începe analiza din sec. VI şi năzuieşte să probeze o asemenea incompatibilitate. Dacă a reuşit sau nu e altă poveste. Importantă este aici miza materialului.

Filmul evenimentelor poate eventual decurge după acelaşi scenariu, iar o explicaţie în gen „instinctul naţional” poate fi invocată cu folos, probabil. Dar numai până în anul 1917. Adică anul „Marii Revoluţii”. Anul în care bolşevismul s-a instaurat oficial, în care testamentul lui Petru cel Mare începe să fie „citit” poporului de V.I. Lenin, anul în care spaţiul URSS devine primul focar de infecţie pentru întreaga Europă; va mai urma unul la scurtă vreme. România va fi printre primele ţări care vor trage semnalul de alarmă.
Începând, aşadar, cu perioada interbelică şi accentuând mai cu seamă anii 50, semnificaţia relaţiilor româno-sovietice nu mai poate fi epuizată cu aceeaşi grilă. Nivelul de profunzime al „instinctului naţional” devine insuficient, căci miza – şi, implicit, reacţia – se plasează la alte cote. Nu doar politicianul sau patriotul sunt cei care sesizează primii pericolul bolşevic. E nevoie de introdus în ecuaţie şi omul creştin. Nu cantitatea de informaţie culturală sau socioeconomică se joacă acum, ci instinctul inefabil, dar extrem de acut, al creştinului care simte fără tăgadă când se găseşte în apropierea sau sub aripa neagră a Diavolului. O vor spune limpede în anii 20 mai mulţi intelectuali români.

Dar înainte însă, să vedem cum priveşte evenimentele de după 23 august 1944 un mare cărturar român, care se situează, însă, la nivelul insuficient, se pare, al dezastrului cultural. Cărturarul este Mircea Eliade. 

 
Cultura: Mircea Eliade şi deznădejdea întru cultură

„Noi întotdeauna am susţinut că marxismul nu are ce căuta în explicarea situaţiei istorice a României actuale ... Nu e vorba nici de revoluţie, nici de socialism. E vorba de rusificarea masivă şi rapidă a neamului românesc.”
(Mircea Eliade)

Constrâns după război la un dureros exil, Mircea Eliade începe să scrie de prin anii 50 în publicaţiile de limba română, încercând să explice, să avertizeze sau să convingă pe cei care ar fi putut să facă ceva în sprijinul României. În tinereţe fusese şi el unul dintre intelectualii implicaţi activ în politica antibolşevică, intuind pericolul ce pândea tânărul stat reunificat. Temerile aveau să fie drastic confirmate după 1944.

Opiniile sale despre ceea ce se petrecea în România sovietizată erau limpezi: o ocupaţie de proporţii nemaiîntâlnite până atunci, ce ţintea să pătrundă în toate structurile societăţii româneşti şi vroia să cucerească brutal toate sferele: economică, politică sau culturală. O tentativă de explicaţie satisfăcătoare a prăpădului abătut asupra României prin apel la teoria marxistă era lovită de futilitate, crede Eliade. „Rusificarea” devenise cuvântul de ordine. Constatările cărturarului aruncă o altă explicaţie asupra fenomenului, căci devenise limpede că o tentativă de analiză clasică a ocupaţiei nu se putea susţine. Ceea ce era esenţial devenise: „Politica aşa-zis culturală a ocupaţiei militare din trecutul nostru, - cea de astăzi îţi propune nu numai aservirea neamului românesc, ci desfiinţarea lui ca fiinţă spirituală”... ”Desfiinţare spirituală” spune, aşadar, viitorul istoric al religiilor, dezvăluind grozăvia tentativei bolşevice. Mircea Eliade deplasează dezbaterea de la nivelul economic, social sau politic la cel spiritual, dar nu-şi duce ipoteza până la consecinţele ultime. Vorbind despre „desfiinţarea spirituală”, el rămâne la nivelul culturalului şi, apoi, la cel al asimilării etnice. Rezultă din analizele lui că apărătorul principal împotriva unei agresiuni va trebui să fie intelectualul, depozitarul şi continuatorul culturii moderne. Eliade vede confirmarea tezelor sale în regimul de exterminare culturală aplicat în România postbelică: „Adversarul numărul unu al ocupantului este intelectualul, adică cel care are acces la concepte, cel care nu numai că simte, instinctiv, tot ce-l desparte de ocupant, dar şi înţelege motivele adânci pentru care se simte despărţit şi, mai ales, e conştient de toate implicaţiile politicii de ocupaţie”.

Fără a contesta analizele cărturarului român, le semnalăm doar posibilul reducţionism. Deşi îi conferă rang de culminaţie, Mircea Eliade axează ocupaţia bolşevică pe aceeaşi axă a relaţiilor româno-ruse. Reacţia românească la bolşevism poate fi asimilată, prin prisma acestor investigaţii, acestui „instinct naţional” enunţat de Take Ionescu. Mircea Eliade aducea în prim-plan tipul cărturarului şi nu tipul creştinului. Ocupaţia bolşevică nu este receptată ca o ruptură definitivă a unui proces secular, ci ca o desăvârşire a acestuia.

Ceea ce scapă însă unei cercetări de acest tip a reacţiei româneşti este tocmai trăsătura ei fundamentală - anterioritatea şi intensitatea ei: bolşevismul a fost resimţit explicit ca o agresiune profundă încă în anii 1919, iar răspândirea acestei atitudini avea prea puţin de-a face cu nivelul de cultură sau gradul de informaţie. Ţăranul român nu află despre pericolul bolşevic, ci îl resimte ca atare: era un regim care distrugea biserici! Mai mult, în primele rânduri ale ripostei antibolşevice nu a fost cărturarul, ci, eventual, cărturarul creştin.

E timpul să trecem acum la ultimul palier, cel mai teribil.

 
Religia: Fenomenul Piteşti prin ochii participanţilor

„Şi niciodată lumina lămpii nu se va mai ivi în tine; şi glasul de mire şi de mireasă nu se vor mai auzi în tine niciodată, pentru că negustorii tăi erau stăpânitorii lumii şi pentru că toate neamurile s-ar rătăci cu fermecătoria ta. Şi s-a găsit în ea sânge de prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ”.
(Apocalipsa, 18, 23-24) 

Fenomenul reeducării se revendică în varianta iniţială din faimosul „poem pedagogic al lui Makarenko”. Reţeta acestuia începuse să fie aplicată în URSS încă de prin anii 20-30. Amploarea şi intensitatea reeducării de la Piteşti anulează însă orice comparaţie. Marea eroare a experimentelor consta în ignorarea (nesocotirea) calităţii noului „material” asupra căruia au plănuit să aplice metodologia criminală. S-a lucrat aici pe aceia care reprezentau „vârful de lance” al susţinătorilor şi apărătorilor idealurilor naţionalist-creştine: studenţii anticomunişti. În cazul acestora, „experimentatorii” s-au aflat în faţa unei rezistenţe infinit superioare celei pe care o întâmpinaseră la debutul experimentului în URSS (experienţe cu deţinuţi de drept comun şi, pentru puţină vreme, cu ofiţeri ai armatei române). Mijloacele lor s-au dovedit, în ciuda bestialităţii agresorului, prea slabe în contact cu plămada religioasă a studenţilor anticomunişti. Abundă în mărturiile scrise sau relatările celor care au traversat infernul numit Piteşti, exemple de studenţi care preferau să moară decât să abjure sau să renunţe, fie şi numai la rugăciune. În pofida torturilor inimaginabile, pe faţa deţinuţilor se putea vedea murmurul buzelor ce şopteau necontenit ruga către Dumnezeu. Numai moartea de martir a celui torturat dădea câştig de cauză călăului.

    Altă confirmare a însemnătăţii credinţei creştine întru supravieţuirea deţinuţilor politici sunt mărturiile despre relaţiile şi comportamentul celor încarceraţi. Toate, unanime în a considera că aceia dintre ei care au demonstrat comportamente (atitudini) dezonorate faţă de ceilalţi deţinuţi, se selectau cu precădere dintre aceia care „nu-l aveau cu ei pe Hristos”. Era categoria celor care – după mărturisirea deţinuţilor însuşi – „nu au ştiut de ce au intrat în puşcărie”. Nu exista la această categorie un sens al suferinţei lor, o conştiinţă clară a martirului pe care şi l-au asumat. Ei nu purtau pe umeri nici o cruce... Şi crucea, crucea purtată pe umeri de studenţii creştini, într-o miraculoasă „Imitatio Christi”, a fost, până la urmă, cea care a decis soarta experimentului, deţinuţii au supravieţuit atunci tocmai pentru că erau pregătiţi să moară...

    Întrebarea a doua se leagă, fatalmente, de cea dintâi. Căci „limita epistemologică” determinată astăzi în orice tentativă explicativă este incapacitatea noastră de a surprinde amploarea fenomenului supus cercetării. Aplicăm, fraudulos aproape, acelaşi termen – „bolşevism”- pe două realităţi irevocabile separate. Ceea ce înţelegem astăzi prin această denominaţie se depărtează aproape radical de ceea ce înţelegeau cei care s-au ridicat împotriva lui în anii interbelici şi imediat după aceştia. Noi operam cu instrumentarul raţiunii, pe când cei dinaintea noastră utilizau, în plus, pe cel al simţământului, al instinctului etnoreligios. Noi riscăm să evaluăm comunismul în principal ca o agresiune politică, socială sau economică, pe când cei care-i analizăm îl resimţeau drept o agresare la cel mai profund nivel spiritual. Cine mai îndrăzneşte astăzi să echivaleze comunismul cu satanizarea?...

    Desacralizarea galopantă a societăţilor moderne le face tot mai apte să fie înţelegătoare cu formule comuniste. Şi să le citească doar în grile simpliste. Aici stă inconvenientul primordial. Şi de aici somaţia presantă pentru cercetătorul răsăritean, probabil singurul capabil să propună o explicaţie plauzibilă prin amploare şi nivel de profunzime pentru flagelul abătut asupra omenirii şi numit generic comunism.

În loc de final

„Dumnezeu a făcut de ruşine înţelepciunea lumii acesteia.”
(P
ărintele Calciu Dumitreasa)

Piteştiul a trecut, desigur. Dar ceva tot ar mai fi de învăţat, anume că Răul în istorie este prezent şi că puterile noastre de a-l evacua sunt prea slabe. Uneori, izbucnirea lui pe scena vizibilă a istoriei atinge apogeul.

Cel mai mare neajuns al Piteştiului era că aclo Antihristul se arătase prea uşor. Îşi anunţase intenţiile şi acţiona în consecinţă. Diavolul se purta prea diavolesc, fără să-şi ofere vreo minimă măsură de precauţie. În final, asta a dus la dispariţia fenomenului de la Piteşti.

Fraza cea mai profundă pe care a scris-o un om modern despre Satana este considerată a fi cea a lui Baudlaire: „Cea mai frumoasă şiretenie a diavolului consta în a ne convinge că el nu există”. Preluându-i vorba, un Denis de Rougemont avea să exclame, în urma unui dialog cu Jaques Maritain: “... lucrul care le lipseşte cel mai mult democraţiilor, în general, şi Americii, în special, este credinţa în Diavol”.

Pentru a încerca să epuizezi dimensiunea şi semnificaţiile ultime ale unei istorii care, uneori, vorba lui Hegel, „face pipi pe noi”, e nevoie de un travaliu inversat celui întreprins de un Mircea Eliade: nu o hermeneutică a modelului, ci a antimodelului prin excelenţă. Sau, cu vorba unui cărturar francez, „o încercare de a tălmăci anumite mesaje ale vremii noastre, raportându-se la acţiunea singurei fiinţe care se bucură de faptul că ele există”.